Când nu acceptăm ce am fost, cum am putea fi împăcați cu ce suntem și cu ce vom fi?

Am 47 de ani. Și am avut perioade de niște ani buni în care m-am mințit singur. În care îmi spuneam (și eram taaaaaare dispus să mă cred singur…) că ”neeeee, nu e așa cum zic alții, io știu mai bine!”. Vreme pierdută aproape integral. Am avut apoi o perioadă în care m-am îndoit până la punctul de rupere că am și părți bune. Căzusem în prăpastia numită îndoiala de sine și cădeam mereu.  Dar apoi, brusc, am realizat: problema nu este ce zic ceilalți despre mine, nici ce cred eu despre mine. Ci faptul că nu reușesc să împac ceea ce am fost cu ceea ce aș vrea și aș putea să fiu.