Despre mutatul la sat din perspectiva unui orășean care a locuit și la țară

Îmi aduc aminte când, în 1993, primul meu an de facultate în București, venit din Baia Mare, am fost la o petrecere. Un coleg de grupă zicea că i-au plecat părinții de acasă nu știu unde și că e liberă casă pentru sfârșit de săptămână. Și ne-am dus. Doar că era pe undeva prin Chitila, dacă îmi aduc eu bine aminte. Adică în afara Bucureștiului. La o casă. Care era, după toate standardele, un fel de bojdeucă mai răsărită. Cu șură și cotețe. Când am ajuns acolo, am băgat mașinile în curte și, abia ce ne-am dat jos din ele, că am auzit două colege țipând disperate, urcând în mașină și trântind ușile. Ne-am uitat în jur să vedem ce le-o fi speriat atât de tare, dar nu am văzut absolut nimic. Așa că le-am întrebat ”ce aveți, bre?”. Și ele ne-au arătat, panicate în continuare. Arătau cu degetul înspre… o găină. Da, o găină le speriase atât de tare. Pentru că nu mai văzuseră în viața lor în realitate o găină. Iar găina, cu reflexul ei pavlovian de venit în fugă când vede oameni pentru că știe că o să primească niște grăunțe, asta a făcut, a venit în fugă către noi. Da, această șarjă avicolă, ca să îi zic așa, a fost pentru colegele noastre una devastatoare. În timp ce noi, cei pentru care o găină în curtea unei case era o priveliște absolut firească, nici măcar nu văzusem găina aia.